Draga mama,

Iti scriu aceasta scrisoare cu ocazia tuturor zilelor in care ar fi trebuit sa-ti vorbesc...

Stau si ma gandesc cateodata cat de greu e pentru o mama sa simta atat de multe lucruri de-odata. Trebuie sa fie ferma, dar intelegatoare, sa dea pedepse, dar sa fie drepte, sa isi lase copilul sa-si faca drumul lui, dar totusi sa incerce sa ii dea o directie buna…

Vreau sa iti multumesc acum pentru toate cate ai facut pentru mine si pe care le-am primit si le-am cerut ca si cum mi s-ar fi cuvenit.

Iti multumesc, draga mama, pentru ca ai stiut sa fii langa mine atunci cand eram departe de sufletul tau, pentru ca m-ai iubit in clipe in care nu meritam si pentru ca nu ti-ai afisat niciodata cu ostentatie iubirea.

Iti multumesc pentru ca mi-ai aratat ce inseamna iubirea pura, iar timpul mi-a demonstrat ca numai tu ma poti iubi asa.

Te apreciez, draga mama, pentru toate sacrificiile tale pe care abia acum le inteleg si iti marturisesc ca inca ai ramas ingerul copilariei mele. Esti ingerul care mi-a luminat calea in viata, mi-a predat curajul ca prima lectie si mi-a oferit ca tema intreaga mea existenta.

M-ai tinut de mana si mi-ai stat alaturi atat cat am avut nevoie pentru a invata sa fac totul singura pe viitor.

Iarta-ma, draga mama, mi-am dat seama atat de tarziu ca te-am ranit cateodata si ca ai avut momente in care ai suferit pentru fericirea mea.

Imi pare rau, mama, pentru clipele in care n-am dat ascultare sfatului tau si pentru momentele in care ti-am iesit din cuvant.

Mi-as dori sa fi fost copilul ideal, nu pot da timpul inapoi, dar ma voi stradui ca, pe viitor, sa te mandresti cu mine.

Cu toata dragostea,

Copilul tau

Gânduri de iarna...

"Avem nevoie de oameni sinceri, 

de prietenii adevărate,

de putine promisiuni si multe fapte,

de multă bunătate si putină laudă,

de mult timp pentru cei dragi si putin pentru critică,

de putin câstig si multă vrednicie,

de multe râsete si putine lacrimi,

de multe îmbrătisări si mai putine dezamăgiri,

de multă dragoste si sustinere,

de oameni deschisi la minte,

de hărnicie si vointă,

de perseverentă si vise,

de un astăzi frumos pentru un mâine splendid."

[Maria T.]

Monologul lui Dumnezeu

M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă… Aşteptam să-mi spui două trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat, cerându-Mi părerea pentru cele ce urma să le faci astăzi. Am observat că erai mult prea preocupat ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la serviciu. Speram să găseşti câteva clipe ca să-Mi spui: Bună dimineaţa! Dar erai mult prea ocupat.Pentru a vedea că-ţi sunt alături, am surprins pentru tine cerul cu culori şi cânt de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea.

Te-am privit plecând grăbit spre serviciu şi iar am aşteptat. Presupun că fiind atât de ocupat, nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două vorbe.

Când te întorceai de la muncă, ţi-am văzut oboseala şi ţi-am trimis o ploaie măruntă care să-ţi alunge stresul acumulat. Am crezut că făcându-ţi această placere îţi vei aduce aminte de Mine. În schimb, supărat, M-ai înjurat. Doream atât de mult să-Mi vorbeşti. Oricum ziua era, încă, lungă!

Ai pornit televizorul şi în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am aşteptat. Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine. Văzându-te atât de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea cerului ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă. Am lăsat veghetori pentru tine o mulţime de stele. Era aşa de frumos, păcat că n-ai observat… Dar nu contează! Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine.

Am mai multă răbdare decât poţi să-ţi imaginezi tu vreodată… Vreau să ţi-o arăt, pentru ca şi tu, la rândul tău, să o arăţi celor din jurul tău. Te iubesc atât de mult încât te voi răbda.

Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi să sper că măcar azi, îmi vei acorda puţin timp din timpul dăruit ţie. Îţi doresc o zi bună şi minunată ca sufletul tău luminos !

Al tău Tată, Dumnezeu.

“Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.

-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Niciunul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept.

Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari. Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere!”

Mahatma Ghandi

Trăia odată un ceasornicar bătrân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la marginea orasului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cât un băiat sau o fetită de patru ani, avea limbile de aur si cifrele de pietre scumpe. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părtile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă si îl desfăcu să îl repare.

Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care misca rotile dintate si bătea cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meserul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un sertar, de la un ceas care fusese strivit din greseală de stăpânul său. Repară ceasornicarul ceasul si îl aseză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.

Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul, dori să-l cumpere. Îl duse la palat si îl aseză în sala tronului păzit de doi ostasi. Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc tăranii, abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îti dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura.

Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucătică de pâine, împăratul îi spunea:

- Ei, vorbeşte şi tu! Îti dau voie o clipă…

Si iată că după ceasul cu limbă de aur, clipa tinea, tinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă!

Dacă au văzut aşa, s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.

- Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viata amară. Nu merge bine, Măria – ta!

L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare.

Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă.

- Meştere, meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima tine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreti… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine.

Meşterul dădu din cap. Doar avea şi el o inimă şi-l întelegea tare bine pe piticul cel inimos! Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter, care dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat.Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiaşii câte o clipă…

Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară, rând pe rând, în tara poveştilor şi în locul lor fură aşezati pitici de fier, sau arcuri, lanturi, pendule şi cuci. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc, cu lant, cu pendule sau cu cuc, dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii.

VLADIMIR COLIN