Ce-ar fi făptura-mi fără Tine, Mântuitorul meu slăvit?

Ce-aş fi de n-ai fi tu în mine cu harul Tău nemărginit?

Aş fi un bulgăre de gheaţă un chip de humă fără viaţă,

O stâncă-nvăluită-n ceaţă şi-o noapte fără dimineaţă.

Aş fi un far fără lumină, pustie pe nisipuri plină,

Cu vânturi fără de hodină, cu şerpi şi scorpii ce-nvenină;

Aş fi o albie uscată pe unde-a fost un râu odată,

O frunză smulsă şi purtată fără de scop, prin lumea toată.

Aşa aş fi dar slavă Ţie! Tu-mi eşti a vieţii bogăţie,

Comoara harurilor vie ce mă inundă pe vecie;

Eu n-aş şti azi ce-i strălucirea vieţii-n mii si mii de feţe

Şi n-aş fi cunoscut iubirea cu-nfiorări de frumuseţe.

De n-ai fi fost Tu Bunătate, Începătorule-a-toate,

Cu taine adânci şi minunate, ce totul vrea şi totul poate;

Tu m-ai suit în slăvi divine din locu-ntunecatei tine,

Isuse, sunt ce sunt prin Tine, şi-acum, şi-n veacul care vine!