Un lung tren ne pare viata, ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit si când.

Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;

Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Iar durerile sunt statii lungi, de nu se mai sfârsesc,

si în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerabdare înainte tot privim,

să ajungem mai degrabă la vreo tintă ce-o dorim.

Ne trec zilele si anii, clipe scumpe si dureri,

noi trăim hrăniti de visuri si-nsetati după plăceri.

Mulți copii voiosi se urcă, câti în drum n-am întâlnit!...

Iar câte-un bătrân coboară trist, si frânt, ti istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm si noi;

ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?

Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,

sună-n Gara Vesniciei; am trăit si n-am stiut!...